Veteranul taietorilor de lemne din Padurea Voronei este Vasile Popescu. Roman fiind, codrul i-a fost si inca ii este ca un frate. De mai bine de 40 ani, haiduceste alaturi de locotenentii lui printre stejarii istorici si mladitele pitice, printre fagii monumentali si rasuri, printre carpeni vigurosi si plopii incarcati de vasc.

Multi au auzit de Padurea Voronei si de Serbarile Padurii care au loc an de an, la data de 8 septembrie, cand se aduna puhoi de lume, cu mic, cu bere si alte obiceiuri traditionale. Mai putini stiu insa ca Padurea Voronei are si alte resurse de exploatat. Ca mobila din stejar masiv cu care au fost dotate toate institutiile respectabile ale judetului provine din aceste locuri, gratie trudei taietorilor de lemne de la Vorona. Spre deosebire de cei din alte zone, trateaza codrul cu respect. Nu taie de-a valma, ci exploateaza legal.

 

Merge in padure ca la birou

Veteranul taietorilor de lemne din Padurea Voronei este Vasile Popescu. Roman fiind, codrul i-a fost si inca ii este ca un frate. De mai bine de 40 ani, haiduceste alaturi de locotenentii lui printre stejarii istorici si mladitele pitice, printre fagii monumentali si rasuri, printre carpeni vigurosi si plopii incarcati de vasc. Limbajul padurii ii este de-acum mai mult decat familiar. Am putea spune ca este chiar poliglot. A invatat limba mierlei, a cucului, dar si haulitul locului, ori miorlaitul de pisica hamesita al vulpii.

N-a avut incotro. Din zorii zilei si pana catre crepuscule, Vasile Popescu, cu TAF-ul lui, bantuie pe cararile intortocheate, de putini umblate, tragand dupa el trunchiuri masive de copaci. Prin tanjeala TAF-ului sau au trecut de-a lungul vremii mii de tone de busteni. Dar nu s-a lasat pe tanjeala. Continua si acum sa lucreze, cu toate ca a implinit de mult varsta de pensionare. Pentru cel care face din munca lui o pasiune si o placere, aceasta nu mai este o obligatie. Greu il mai poti dezradacina din campul muncii.

Biroul meu a fost intotdeauna padurea. Asa imi place mie sa spun cand ma duc la serviciu: Merg la birou, spune Vasile Popescu. Acolo, in birou serveste si masa pe care tot el o pregateste pentru toata echipa. De multe ori aplica tehnica de supravietuire, din care s-au inspirat si cei din filmele de comando. Se foloseste de intreaga darnicie a naturii.

Tocmai pregatea o tocanita de opintici. Bucataria sa era amenajata intr-un vagon precum caravana lui Mircea Radu. De asta l-a si inscriptionat Din dragoste. Singura deosebire dintre cei doi e ca unul se ocupa de suflete si altul de stomac. Nu sunt multi in echipa de exploatatori ai lemnului care consuma cu placere din bucatele sale. Il am pe Gheorghe Crauciuc, fasonator mecanic, adica drujbist, ca sa se inteleaga. Pe Fanica si Gheorghe, lucratorii sezonieri. Dar eu sunt multumit cum lucreaza si ma inteleg bine cu ei. Fiecare isi vede de rostul lui, spune Vasile Popescu.

 

TAF-ul salvator de vieti

Cu toate ca si-a petrecut viata mai mult printre copaci, Vasile Popescu si-a vazut si de gospodarie. Am muncit mai mult pentru copiii mei. Am sapte copiii si trebuia sa-i intretin, sa nu le lipseasca nimic, a tinut sa precizeze taietorul de lemne voronean. Fire sensibila la necazurile consatenilor sai, Vasile Popescu nu a putut sta indiferent atunci cand cineva se afla la ananghie.

TAF-ul sau a fost mai de ajutor decat limuzinele aduse de prin tari straine ale altora. Intr-o iarna geroasa, cu viscole de nu indrazneai sa dai afara din casa nici macar cainele, pe Vasile Popescu l-a prins vremea la magazinul din centrul comunei. Nici el nu mai stia incotro s-o apuce. Erau multi in magazin, singurul deschis la acea ora. Pana si semnalele telefonice erau luate de vant. Nu se putea comunica decat prin viu grai. Prin aceasta metoda de comunicare s-a aflat de decesul mamei viceprimarului de la acea vreme, Constantin Cotoc. Trupul neinsufletit se afla la Oraseni si trebuia adus la Vorona, insa nu exista nici o posibilitate.

Vasile Popescu s-a urcat pe TAF-ul lui salvator si prin eforturi disperate a reusit sa tracteze masina in care se afla raposata. La numai cateva ore, cineva, tot prin viu grai l-a instiintat ca Ion Hetriuc, seful Cooperativei de Credit, a suferit un atac de cord si trebuia transportat de urgenta la spital. Nici bine nu si-a tras sufletul si Vasile Popescu a decis sa plece din nou prin nameti si viscol pentru a-si ajuta consateanul. Daca-i vorba de viata unui om nu mi-e frica nici de Politie, nici de natura. Eu merg sa-l duc la spital. Asa a si facut. Infruntand vitregiile naturii si ale Codului Rutier a reusit in cele din urma sa-si duca la indeplinire ceea ce si-a propus.

Astazi, Ioan Hetriuc este sanatos, isi duce in continuare serviciul si-i multumeste ori de cate ori are ocazia salvatorului sau. Ziua aceea a fost una poate normala pentru Vasile Popescu, cel obisnuit cu munca de 40 ani. Pentru cei care au asistat la efortul sau a fost o zi memorabila. 

 

Secretul tineretii lui fara batranete este munca. In vreme ce altii taie frunza la caini, el taie busteni pentru diverse utilitati. Ca sa-i incalzeasca pe oameni, sa aiba de-o mobila-n case sau chiar pentru hartia necesara ziarelor la care trudim multi astazi. La despartire, Vasile Popescu a urcat din nou pe TAF, fredonand melodia lui preferata: Fost-am omul padurii si nu m-au mancat lupii. (Aida Roman)