DUMINICA ESTE A CELOR PLECATI... - Aurel Dorcu, un Om mare, intr-un oras mic

DUMINICA ESTE A CELOR PLECATI... - Aurel Dorcu, un Om mare, intr-un oras mic

 AUREL DORCU  

Boemi, fermecători, uriaşi în spirit, dar şi capricioşi, orgolioşi în profesie sau generoşi în sentimente... Sunt cei care au trecut pe lângă noi şi au lăsat în urmă amintiri pentru o viaţă întreagă: actori, scriitori, pictori, profesori... Celor plecaţi, dar care ne-au dăruit poveşti extraordinare, STIRI BOTOSANI le dedică această rubrică de duminică. Împreună cu dumneavoastră putem realiza o "carte" cu amintiri, o Carte de duminică, salvând astfel memoria celor rămaşi pe nedrept în uitare. Aşteptăm marturiile dumneavoastra pe adresa de e-mail stiri@botosani.ro, pentru rubrica DUMINICA ESTE A CELOR PLECAŢI.

 

Aurel Dorcu, un Om mare, intr-un oras mic

E dificil sa treci peste ne-fiinta unui om. Pe Aurel Dorcu il stiam de putin timp, daca putini pot fi cei vreo 8 ani.

Era imediat dupa moartea sotiei sale Laura, si vorbea despre ea. Ma impresiona delicatetea si frumusetea ochilor sai cand gandul ii era vizitat de amintirea femeii de care ii era atat de dor.
Intr-o zi mi-a vorbit despre Tonitza si m-a rugat sa ii povestesc despre locurile de unde vin, pentru ca m-am nascut pe meleagurile pictorului copiilor. Peste cateva zile, m-a invitat acasa la el. Am mers cu foarte mari emotii. A fost una dintre zilele frumoase. Mai ales atunci cand am inteles motivul invitatiei: pe peretele din partea opusa ferestrei, langa un Luchian, Domnul Dorcu mi-a aratat un Tonitza pe care nu il mai vazusem nicaieri. Niste flori in tonuri vesele, din perioada de mijloc a vietii pictorului.

Tarziu, peste multi ani, am vazut si alte tablouri de Tonitza. Nici unul nu m-a impresionat ca cel de atunci. Poate pentru ca pe toate celelalte le stiam, le privisem indelung in reproduceri…
In ultimii ani, am avut ocazia sa lucrez mai indeaproape cu Domnul Dorcu, sa ii tehnoredactez textele pentru a i le publica. Mi le aducea mereu xerocopiate. Este deja proverbiala exigenta sa in legatura cu orice cuvant. Venea si, impreuna, reluam textul si motiva orice virgula adaugata sau eliminata in ultimul moment.

Era un om care vorbea putin, dar si in vorbire era extrem de ordonat si de atent.
Intr-o zi, pe o banca din parculetul din zona Casei Sindicatelor (acolo ne intalneam in ultimul timp pentru a-mi inmana textele, din pricina ca era un loc mai aproape de casa domniei sale) a ramas minute in sir suspinand. Domnul Dorcu nu vorbea niciodata nedelicat despre nimeni, nu judeca, nu acuza. Insa atunci l-am vazut amarat, pentru ca in final sa marturiseasca faptul ca avusese o experienta neplacuta la Directia de Cultura, unde ruga de obicei sa i se dactilografieze textele. Fusese amanat de mai multe ori. Mi-l imaginam intrand cu palaria in mana, politicos, pentru a intreba daca il ajuta cineva. Era vorba despre texte pe care, dactilografiate, le transmitea apoi la reviste, ziare, pentru ca informatiile sa ajunga la marele public. De data aceasta, insa, Doamna de la Cultura l-a anuntat, depasita de munca grabnica si epuizanta, ca textele domniei-sale nu reprezinta o prioritate, deci probabil ca nu va putea fi ajutat. Tonul fusese unul chiar ceva mai dur. "I-am fost profesor, si mereu mi-am scos palaria in fata ei si am salutat primul, desi mi-a fost eleva si sunt mai in varsta decat domnia sa. Am procedat astfel pentru ca este femeie. Acum insa i-am spus: Doamna, va promit solemn ca nu va voi mai deranja niciodata". Era o fire extrem de sensibila si de discreta, motiv pentru care era si usor de ranit. 

Inainte de a-l dobori boala, am reluat colaborarea. M-a sunat intr-o zi, dupa ce publicasem un text despre domnia sa. Mi-a multumit si mi-a spus incet: E prea mult… Facea si asta parte din modestia care il caracteriza…

In ultimele luni, de cand a cazut la pat, a cerut insistent sa ii public mai multe texte. Nu reuseam mereu sa le dactilografiez la timp, era vorba despre texte foarte mari, care uneori necesitau cateva ore de lucru. Atunci insista prin pictorul George Spaiuc, intreba de ce si cum. Simteam ca se grabeste. Boala, imobilitatea in care se vedea inchis, desi cu mintea lucida, probabil ca facea din distinsul profesor un om care lupta cu propria neputinta. Ultimul articol publicat sub semnatura sa a fost in august 2009, cu mai putin de o luna inaintea trecerii sale in nefiinta. Fiind imobilizat la pat si comunicand foarte greu, a rugat un apropiat al familiei sa transmita textul.

Domnul Aurel Dorcu ramane ziua aceea cu un tablou de Tonitza in lumina serii, intr-un mic apartament din Botosani. Nu stiu unde se odihneste acum acea panza. Sa dea Dumnezeu sa fi cazut pe maini drepte si cinstite…

A murit vineri, 4 septembrie 2009.

 

(F.Tonita)

 

 

 

 

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

O ocrotitoare și binefăcătoare a câinilor maidanezi, propusă pentru titlul de Cetățean de onoare al municipiului Botoșani

astăzi, 17:42
364

Pe ordinea de zi a ședinței de Consiliu Local din data de 29 noiembrie va fi și un proiect de hotărâre privind acordarea titlului de Cetățean de onoare lui Heike Lindlohr, fondatoarea...

Marcela Motoc aduce "Fata din Curcubeu" la Botoșani!

astăzi, 17:30
103

De pe scenele pariziene, pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret Botoșani. Un text de Lia Bugnar și o actriță care a străbătut lumea pentru ca într-un târziu ea, lumea, să &icir...

Intervenţie a salvatorilor botoșăneni la simularea unui accident aviatic -FOTO

astăzi, 16:23
260

Potrivit scenariului, în urma unui accident aviatic s-a produs un incendiu în pădurea Gorovei. Concomitent cu acțiunea de stingere a incendiului cu ajutorul unui elicopter cu dispoz...