Derularea întregii acţiuni face obiectul conţinutului unui raport aflat în arhiva M.Ap.N, Fondul 3027, dosar 8736, filele 169-172, raport citat de poetul Gheorghe Istrate în revista "Luceafărul", nr.1(679) din 12 ianuarie 2012, p.2. Aflăm, astfel, că brazii au fost aduşi de la altitudinea de 635 m, că terenul unde urmau a fi plantaţi a fost obţinut de la locuitorii comunei Seini-Racşa "convingăndu-i şi însufleţindu-i şi pe ei la această idee"… Puieţii au fost aduşi în Seini, apoi transportaţi până sus pe "samare de cai şi catâri", veniţi de peste munţi din Moldova.
Finalul documentului citat de Gheorghe Istrate sună a poezie: "Treceam, de la săparea tranşeelor pentru apărare, la aceea a unei tranşee mai puternice, aceea a plantării cu brazi în pământul de acolo, din Ţara Oaşului, şi acolo, la Poarta Someşului, a numelui lui Mihai Eminescu, care ştiam şi eu şi ei că este şi va rămâne cea mai straşnică fortificaţie ce puteam ridica acolo...".
Puţini ştiu însă că este vorba, în timp, de două monumente. Cel din 1939 şi cel refăcut în 1988. Dacă în timp, acest monument a suferit stricăciuni din cauza calamităţilor naturale dar şi a indiferenţei adminstraţiei locale, în anul 1988 Ocolul Silvic Tăuţii Măghieruş, la intervenţia comandantului Comisariatului Militar Maramureş, colonel Moldovan, primeşte sprijinul unei unităţi militare din Baia Mare pentru a reface monumentul de pe culmile dealului Comja. Astfel, s-au respectat literele iniţiale, dar au fost mărite. Numele întreg ocupă 50 m lăţime, 100 m lungime şi o suprafaţă de 0,24 ha, comparativ cu vechea suprafaţă de 0,16 ha. Pe această suprafaţă s-au plantat 1140 de puieţi, în exclusivitate molizi, pinul fiind eliminat din acest perimetru. Puieţii au fost aduşi de la pepiniera Băiţa, aflată la aceeaşi altitudine cu muchia Dealului Comja-Seini. Întreg monumentul a fost împrejmuit cu gard şi cu un şanţ pentru delimitare şi prevenirea incendiilor. Eventualilor turişti ce vor să calce cu piciorul acest ţinut de legendă, Ocolul silvic Tăuţii Măgheruş le pune la dispoziţie în aşa numita "Poiană a lu Mandi", încă din anul 1989 o cabană cu două camere a două paturi şi apă curentă. Multe întălniri ale scriitorilor maramureşeni mobilizaţi de poetul Vasile Radu Ghenceanu au avut loc în acest punct fiind închinate poetului Mihai Eminescu.
Săpând în roca dură a dealului tranşee care puteau să le fie şi morminte, nişte soldaţi au astupat acolo mai întâi rădăcini de conifere, ca într-un ritual de salvare a brăţărilor dacice. Dar oştenii de atunci au săpat şi o tranşee a spiritului, un nume care nu poate fi şters de nimeni şi de nimic. Molizii aceştia pot fi prilej de aducere- aminte, de evocare a lui Eminescu, de 15 iunie sau oricând.
Acolo sus, visând lângă una dintre literele verzi simţi că eşti mai înalt, mai inteligent, că pentru un timp eşti şi tu… unic. A scrie cu o pădure întreagă numele Poetului, iată o idee demnă de un suveran al iubirii, un omagiu reîntors creatorului însuşi. Pădurea există. Ne trebuie doar aripi s-o privim de sus. Luceafărul se află deasupra ei.
Întru cinstirea lui Eminescu, generaţii după generaţii de admiratori, un popor întreg au simţit totdeauna nevoia de a-şi dura preţuirea ori recunoştiinţa faţă de cel care ales de destin, a înălţat rostirea romănească în universalitate.
Iată fapta unor oameni ai pămăntului care au ştiut într-un fel aparte să omagieze numele poetului.
Mihai Popa, în culturaarsmundi.ro