Cu toţii am trecut prin momente grele şi am simţit furie, revoltă sau durere. Chiar adulţi de suntem, parcă tot nu ne putem stăpâni lacrimile sufletului. O mână de copii, însă, a învăţat ce înseamnă durerea cruntă mai devreme decât s-ar fi aşteptat.

A început cu un incendiu, ca alte zeci de incendii

Marian, Robert, Mădălina, Antonio, Elena şi fratele lor cel mare, Sebi, au avut o vară de coşmar. Mai întâi şi-au văzut casa arzând, pentru că cea mică şi-a găsit de joacă cu nişte chibrituri. Tatăl lor, Constantin, a venit de pe coclaurile unde păştea vitele satului Talpa, din comuna Blândeşti, şi cu eforturi enorme s-a stăpânit în faţa flăcărilor ce au ars integral partea din spate a casei şi a înnegrit tinda. A reuşit să salveze câteva haine.



Nevasta lui nu conştientiza foarte bine ce se întâmpla, preocupată mai mult de băutură. Pentru că mama celor şase copii pătimeşte grozav din cauza viciului, iar viaţa trece pe lângă ea, atingând-o prea puţin.

La momentul incendiului, femeia se strângea din şanţul drumului şi privea absentă la nenorocire.



Nu a reacţionat nicicum atunci când copiii ei au fost băgaţi într-o maşină şi duşi la oraş, într-un apartament social al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului.

Cu toţii se strânseseră în jurul tatălui şi-l implorau să nu-i trimită de acasă, promiteau că vor fi cuminţi şi ascultători. Constantin strângea din ochi pentru ca lacrimile să nu rupă zăgazul şi îi împingea spre asistenta socială care venise după copii.

"Imaginea era copleşitoare şi nu o pot uita nici acum, după atâtea luni. Săracul om încerca să-i îndepărteze pe copii pentru că era conştient că în casa incendiată nu mai puteau locui în siguranţă, copiii se prindeau de el şi plângeau. Ţi se rupea sufletul de mila lor. Primăria îi pusese în vedere de mai multe ori că dacă nu-şi stăpâneşte nevasta, o să-i trimită copiii la cămin. Omul se împotrivise de fiecare dată şi tot promitea că va rezolva situaţia cu nevasta, dar nu reuşea", povesteşte un martor al despărţirii copiilor de tată.

Planuri mari, speranţe enorme

Dacă cei mici au fost duşi la oraş, până când casa urma să fie reparată, Sebi, cel mai mare dintre copii, şi-a continuat viaţa şi munca, lucrând pentru fântânarul din Silişcani. Făcea planuri cu tatăl lui cum să repare casa, cum să strângă bani, cum să-şi refacă viaţa. Unul- altul îşi anunţaseră sprijinul cu diverse materiale, dar aveau nevoie de bani. Tatăl pleca în zori pe câmp cu vitele şi se întorcea noaptea târziu. Mama se adăpostise la părinţii ei, la trei case mai încolo de casa lor, dar nu-şi schimbase obiceiurile. Bunicii materni abia acceptaseră să găzduiască familia întreagă o singură noapte, temându-se de obrăznicia copiilor.

De câteva ori, Constantin şi-a luat nevasta de mână şi au mers la apartamentul social din Botoşani, unde erau cazaţi copiii. Nu avea bani, dar de fiecare dată le ducea câte o ciocolăţică, o bomboană. Şi-i îmbrăţişa, şi le promitea că va fi bine, că se vor întoarce acasă după ce o va repara.

Au trecut două luni de la incendiu, iar nenorocirea a venit din nou. Purtând singurele haine salvate din incendiu- o cămaşă şi un pulover gros, Constantin stătea cât era ziua de lungă şi caniculară cu vitele satului pentru acei 30 de lei, câştigaţi pe zi. Până când a făcut accident cerebral şi a murit, în braţele lui Sebi, chemat de urgenţă de peste deal. A fost singura victimă a caniculei din vară. Avea 42 de ani

Copiii se despart de familie

La înmormântare, familia extinsă a decis că cei mici ai lui Constantin să rămână în grija sistemului de protecţie a copilului. Mama nu prezenta încredere pentru a-i fi redaţi copiii, fraţii lui Constantin nu şi-au asumat răspunderea creşterii lor, în condiţiile în care nici separarea lor nu era oportună.

Astfel că înainte de începerea şcolii, cei cinci au ajuns de la apartamentul social din Botoşani la căsuţele din Truşeşti. Mădălina şi Elena la casa de fete, Marian, Robert şi Antonio, la câţiva paşi mai încolo, în casa de băieţi.

La sfârşitul săptămânii trecute erau la şcoală, mai puţin Elena, care a fost trimisă la un sanatoriu montan, alături de alţi copii, mititei şi bolnăvicioşi din centru, pentru a se căli în aşteptarea iernii.

Şefa Complexului de servicii pentru copilul aflat in dificultate "Sf. Nicolae", Rodica Panţiru, povesteşte că rudele copiilor i-au vizitat de când au ajuns la Truşeşti.

"A venit o mătuşă, mama lor a venit de două ori, un unchi de la Botoşani. Ei încă sunt în perioada de acomodare. S-au întors la şcoală, au diverse activităţi. Elena, cea mică, începe să recupereze şi să se exprime corect, învaţă mai multe cuvinte. Eu cred că vor fi bine", spune Rodica Panţiru. "Şi Sebi a venit la noi, de două ori", şopteşte Robert, iar Antonio şi Mădălina aprobă călduros. Din când în când mai vorbesc la telefon cu mama lor, îi simt lipsa şi îşi doresc tare mult ca situaţia să se schimbe.

Mădălina, Antonio şi Robert seamănă cu tatăl lor şi privirea lor vorbeşte fără cuvinte despre viaţa lor, despre cum luptă să fie puternici, să fie uniţi, să se ţină unul de altul şi să se susţină. "Ştiu că tata ne-a iubit", rosteşte Mădălina printre lacrimi şi se adăposteşte în braţele care se întind.

Dovezi de umanitate pentru copiii din Blândeşti

Copiii lui Constantin au aflat după nenorocirile care le-au schimbat vieţile că solidaritatea oamenilor există şi e reală, pentru că din momentul în care tatăl lor s-a dus la Cer, botoşănenii le-au trimis tot felul de hăinuţe, dulciuri, fructe la apartamentul social din Botoşani. Au plecat cu toată zestrea la Truşeşti şi încă primesc tot felul de daruri de la cei care au fost impresionaţi de povestea lor.

Un botoşănean care munceşte în Italia a venit în ţară cu câteva cutii pline de jucării şi hăinuţe, adunate de la italieni şi români, şi le-a dus la Truşeşti. "În funcţie de cum o să mai primim bunuri, le vom trimite copiilor pentru că viaţa lor nu seamănă cu a noastră. Povestea lor este cumplită şi noi vrem să-i ajutăm cât putem. O să apelăm la toţi cei care pot şi vor să doneze câte ceva pentru copilaşi şi nu îi vom abandona", susţine Ovidiu.



Emoţionaţi, copiii lui Constantin au căutat prin cutii şi şi-au ales câte o jucărie- o brăţară colorată, un cal negru, un pluş moale. Au mulţumit tuturor pentru cadouri şi au tăcut, lacrimile lor exprimând ceea ce cuvintele nu pot.

Copiii lui Constantin au nevoie de orice le prisoseşte oamenilor de bine. Fie că e vorba de o pungă de detergent, fie că e un săpun, un şampon, orice. Pentru că legislaţia obligă instituţia de protecţie să-şi facă achiziţii la cel mai mic preţ, astfel că angajatele primesc cele mai ieftine produse de curăţenie. Vor împărţi ce au cu ceilalţi copii din centru pentru că învaţă lecţia solidarităţii. De prea mici, am spune noi.

Dar peste toate, copiii lui Constantin au nevoie de afecţiune, de mângâiere, de suflete care să se aşeze lângă sufletele lor şi care să le spună că va fi bine la un moment dat, că lucrurile se vor aranja aşa cum trebuie şi că, poate într-o zi, se vor întoarce în căsuţa lor din Talpa.