Femeia care a cuprins marea in ochi si poartă lumina calda de toamna in suflet. O cheamă Irina. Irina Rădulescu. E actrita la Teatrul Mic. E toata suflet, sensibilitate si talent. Si nici nu putea fi altfel pentru ca este fiica a doi mari actori: Adriana Șchiopu si Dem Rădulescu.

-Cum ai decis să te faci actriță? A existat un moment anume, ca o revelaţie sau a venit ca un firesc?

-A venit destul de firesc. Deşi, de-a lungul timpului am vrut să fac mai multe lucruri, având diverse pasiuni. Dar, am simţit-o ca pe o întoarcere acasă în momentul în care am decis asta. Am spus Da!
Fiind într-un liceu teoretic se vorbea ce e bine să faci în epoca asta. Şi atunci m-au bătut mai multe gânduri, dar în momentul în care mi-am pus problema serios a fost ca o întoarcere acasă.

-Câţi ani aveai?

-Aveam deja 18 ani, eram clasa a 12 a când lumea deja se pregătea… a fost destul de târziu?

-Pe scenă când ai urcat prima dată?

-Am jucat prima oară când aveam 6 ani, chiar la Teatrul Mic. Era în piesa Sfârșitul Troiei, în regia lui Vlad Mugur. Şi eram copilul Andromacăi. Aia a fost prima oară. Și mi-a rămas… eram extrem de fericită. Nu aveam text, nu aveam nimic, dar eram fericită că jucam!

-Şi apoi primul rol mare, ca actriţă?

-În 2008, când doamna Cătălina (n.r. Cătălina Buzoianu) a antamat proiectul pentru Furtuna la Teatrul Mic şi m-a ales să joc Miranda. Premiera a ieşit în 2009 şi a fost ocazia cu care am participat la concurs şi m-au şi angajat. Deci, practic, cu debutul în teatru m-au şi angajat.

-Ce calitate trebuie să aibă un om care vrea să devină actor? E o profesie care cumva te transpune şi fizic şi psihic….

-Cred că în primul rând e o nevoie de a te exprima. Scriitorul se exprimă prin scris, dansatorul prin dans, cântăreţul prin voce. Trebuie să ai o imperioasă nevoie de a dărui celui de lângă tine. Până la urmă te dăruieşti pe tine. Şi acel feedback pe care îl primeşti e recompensa, bucuria, hrana şi ceea ce te face să mergi mai departe. Asta e, trebuie să îţi doreşti să dăruieşti!

-Povesteşte-mi un moment amuzant din cariera ta. Ai fost vreodată tu cea surprinsă fiind pe scenă?

-La spectacolul "Visul unei nopţi de vară" era un cuplu de tineri care văzuseră spectacolul şi acum se întorseseră să îl revadă. Fără ca ea să ştie, el ne-a rugat ca după aplauze să îi permitem să o aducă pe scenă şi să o ceară de nevastă. Vă daţi seama cum am făcut pe maeştri de ceremonii!? Era delir în sală. Şi noi am devenit din actori spectatorii acestui eveniment. A fost minunat că am fost părtaşi la un moment special în viaţa unor oameni.

-Eşti o femeie extrem de frumoasă. Te-a ajutat asta în carieră sau ai avut momente când ai simţit că ai fost dezavantajată?

-La treaba asta nu prea m-am gândit pentru că eu cred că frumuseţea e relativă şi că e bine să ai atâta frumuseţe cât să ai o stare de bine. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi părinţilor că sunt şi mă simt frumoasă. Perfecţiunea nu există şi eu îmi ştiu neajunsurile. Cred că e o armonie între interior şi exterior pentru care eu spun Mulțumesc.

Ne operăm, ne injectăm, dar e o mare diferenţă între a fi frumoasă şi a te simţi frumoasă.

-Ai amintit mai devreme despre părinţi… ai vorbit vreodată cu tata că ai vrea să fii actriţă? El ți-a spus vreodată că îşi doreşte asta pentru tine?

-Tata a murit în 2000. În vara respectivă i-am spus mamei în trecere: "Mă gândeam, ce ar fi să mă fac actriţă?!". Şi mama a apucat să îi spună lui. Atunci, cu câteva zile înainte să moară, mi-a dat câteva sfaturi.

-Ce ţi-a spus?

-Discuţia a fost… el a vorbit foarte mult. Mi-a spus: "Întotdeauna să cauţi adevărul şi simplitatea. Să nu cauţi să fii într-un fel anume, să cauţi adevărul". 

-A avut dreptate tata? Ţi-a fost folositor sfatul lui?

-Sigur că a avut dreptate! Dar ştii cum e, trebuie să cauţi atât de multe alte lucruri până ajungi la adevăr şi simplitate. Cu toţii suntem fermecaţi de forme. Dar, de fapt, trebuie să căutăm conţinutul. Marii artişti au în primul rând conţinut şi abia apoi o formă fermecătoare.

-Eu şi noi toţi ni-l amintim pe tatăl tău doar râzând. Dar artiştii sunt şi ei oameni, au tristeţi, dezamăgiri, unii sunt introvertiţi sau extrem de sensibili. Cum era tata dincolo de camerele de luat vederi?

-El avea această bucurie extraordinară şi un râs ca de copil. Şi, de fapt, bucuria în relaţia cu noi îi venea din simplul fapt că era cu noi. De asta spun că iubirea a fost cea mai importantă lecţie pe care mi-au dat-o părinţii mei. Avea această bucurie fantastică a copilului care se bucură din orice. Dar sigur că el, în fond, era un om extraordinar de responsabil şi serios. Sigur că glumea şi o făcea cu mult farmec, dar cu noi a fost stâlpul casei şi al sufletelor noastre.

-Spune-mi o amintire foarte dragă ţie cu tata, un moment deosebit alături de el.

-Cele mai dragi îmi erau plimbările cu tata. Ziua, el fiind şi foarte cunoscut, lumea îl recunoștea, se opreau… era mai dificil. Şi era şi foarte ocupat. Dar noaptea, pe întuneric, găseam răgazul să ieşim să povestim. Ieşeam la prima ninsoare, primul viscol, ne bucuram de fulgi. Am şi acum senzaţia de vânt care îmi intra prin căciulă. Eram în mâna tatei şi nimic rău nu mi se putea întâmpla. Bucuria noastră cea mai mare erau plimbările.

-Mama ta este şi ea actriţă, lucraţi amândouă în acelaşi teatru. Aţi jucat vreodată împreună?

-Nu, am lucrat împreună doar la radio: "O noapte furtunoasă". Ea Veta, eu Ziţa. Şi am mai jucat la Pro Tv într-un serial. Aşa s-a nimerit. Nu şi la teatru. Oricum, mama a fost de principiu că la început e bine să mă dumiresc singură, nu să fie alături de mine pe scenă.

-Dintre toate rolurile tatei care a fost preferatul tău?

-Din păcate eu nu am reuşit să îl văd pe teatru foarte mult. Au rămas doar filmele. E o bucurie în orice îl văd. Sigur, mă bucur de comediile la care râd şi râde toată lumea chiar şi după atâta timp. Regret că nu a fost să fie… majoritatea rolurilor le-a făcut când eu nu existam sau eram mică. Rolul lui de tată rămâne primul şi preferatul meu!

Citeste mai departe, pe fifistie.ro...