Nicolae Tomaziu a avut o viaţă demnă de un film istoric. Are 100 de ani şi este singurul în viaţă dintre deţinuţii care au supravieţuit lagărului de muncă de la Canalul Morţii, cum era denumit Canalul Dunăre-Marea Neagră. A trecut prin multe tragedii, iar acum s-a retras la Mănăstirea Caraiman din Buşteni.

Tomaziu s-a născut la 26 februarie 1916 în satul Păltiniş din Botoşani.

A făcut gimnaziul în satul natal, liceul la Satu Mare, iar într-un final, Şcoala Superioară de Textile tot la Satu Mare. A fost repartizat la Fabrica de Bumbac din Bucureşti, iar apoi la Cisnădie. Ororile de pe front A luptat în Al Doilea Război Mondial şi îşi aduce aminte cu lacrimi în ochi de acea perioadă.

"Cine nu a trăit atunci nu îşi poate închipui cum a fost. Am ajuns la un moment dat la Odessa, unde trebuia să capturăm dezertorii ruşi. Erau catacombe pline de oameni care se ascundeau şi noi trebuia să-i dezarmăm. De asemenea, trebuia să verificăm toate casele să nu fie muniţie înăuntru. Una dintre ele a explodat, iar din şapte colegi, am pierdut patru. Eu am supravieţuit, dar şi acum am imaginea în minte. După 23 august 1944, unitatea noastră, Batalionul 54 Pionieri, a primit ordin să elibereze teritoriul Ardealului de Nord şi al Cehoslovaciei, unde germanii opuneau încă rezistenţă împotriva armatei ruseşti şi române. Am văzut oameni care făceau orice pentru o bucată de pâine sau o farfurie de mâncare", povesteşte Nicolae Tomaziu. 

În 1947 a protestat alături de mai mulţi studenţi împotriva regimului şi a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. "Am fost luat de la sora mea, unde venisem să iau provizii. Mă ascundeam în păduri şi prin munţi pentru că ştiam că mă caută. Am fost luat pe sus şi dus în mai multe închisori, la Piteşti, Aiud şi la Jilava. La Aiud se spunea că era un adevărat lagăr de exterminare şi chiar şi acum, după atâţia ani, nu pot să uit o inscripţie de la intrare: «Luaţi-vă nădejdea că veţi mai scăpa cu viaţă». Nu am stat mult acolo. În final am ajuns la Canal, Canalul Morţii cum îi spunem noi, Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe care l-am construit. A fost cumplit. Unii nu au suportat şi s-au sinucis. Au refuzat să mănânce", mai povesteşte Nicolae Tomaziu.

Când vorbeşte despre ororile de la Canal, lui Nicolae Tomaziu îi dau lacrimile. "Au fost, într-adevăr, ani de exterminare, mai ales în ceea ce priveşte hrana. Când se dădea carne, mai bine zis oase, picioare şi resturi de capete, ne bucuram. La ciorba de fasole strângeam o lingură de boabe pe care le savuram apoi una câte una. În general, primeam ciorbă de varză. Când primeam arpacaş era sărbătoare. Era singurul aliment după care simţeam că am mâncat ceva. Din când în când, primeam şi 200 de grame de pâine, în rest ne dădeau doar un bulz de mălai cu tărâţe, ars şi greu de mâncat. Când ieşeam la lucru, rupeam pe furiş o buruiană pentru a ne potoli foamea. Am mestecat şi paie din saltele şi aşchii de la paturi. Apa nu se putea bea. Era adunată într-un butoi unde pluteau insecte cu sutele. Am intrat acolo cu aproape 70 de kilograme şi am ieşit cu 38. Norocul meu a fost că aveam o soră care era medic la Curtea de Argeş şi m-a oblojit. Am rămas şi acum cu sechele. Am rămas cu un stomac sensibil şi tot acolo mi-am pierdut şi dinţii", povesteşte Nicolae Tomaziu. Citeste continuarea în Adevărul de Braşov...

Citeste si NICOLAE TOMAZIU şi istoria de 100 de ani: Două războaie mondiale, trei regi, şapte preşedinţi şi şapte ani de temniţă grea!