Zi mustoasă am avut ieri, în sensul că un tehnocrat a vorbit, lucru neaşteptat pentru că e nefiresc. Personal, credeam până ieri că sunt mai multe şanse ca un peşte obişnuit să înceapă să-şi justifice punctul de vedere (nu vorbesc despre peştişorul de aur, la el vorbirea este implicită), decât să aud un ministru tehnocrat îndrugând ceva şi apoi cerându-şi scuze. Şi asta pentru că, prin definiţie, un tehnocrat este un om care ştie că orice problemă are o soluţie tehnică, adică prin excelenţă ceva ce nu trebuie explicat şi mai ales retractat. O rezolvare tehnică este clară ca funcţionarea unui carburator. Aţi văzut vreodată un carburator cerându-şi scuze pentru tâmpenii? Ori e stricat, caz în care-l schimbăm, ori e bun, caz în care nu avem ce discuta cu el. Domnul Marius Bostan, ministrul comunicaţiilor, în cursul zilei de 28 iunie 2016, a întinat sfintele idealuri ale tehnocraţiei. În treacăt spus, a reciclat câteva tâmpenii despre şcoală şi viaţă. Pe acestea din urmă le vom analiza aici:
"Eu văd părinţii la şcoală. Eu sunt părinte. Jumătate dintre ei nu se interesează, nu cer calitate profesorului. Profesorii au salarii mici. Nici în partea cealaltă nu se cere calitate. Unii profesori pur şi simplu îşi bat joc de meseria lor şi spun că au salarii mici. Domnule, mergi acasă, dă-ţi demisia. Dar nu să îţi baţi joc de viitorul copilului. Justificarea că « am salariu mic » e o imbecilitate. Am salariu mic, îmi dau demisia, mă apuc de altă muncă dacă nu îmi place meseria asta. Vorbele mele poate sunt brutale. Dacă fiecare părinte ar plăti 100 de lei pe lună, nu mult, ceva simbolic, dar să simtă că nu e gratis..." (vezi declaratiile ministrului Bostan)
Domnule ministru, profesorii au salarii mici pentru că aceasta este o decizie politică. Nu e o problemă de productivitate, nici de buget, ci rezultatul unei decizii luate cu mult timp în urmă, şi păstrată cu sfinţenie până astăzi. Dacă în România de azi trei profesori nu ajung să câştige cât un ofiţer de jandarmerie, este o decizie, nimic altceva. Dacă un subofiţer din armata română are la încadrare dublul salariului unui profesor cu 20 de ani vechime şi toate gradele, aceasta este rezultatul unei decizii. Putem continua ad nauseam, cu funcţionarii de la ghişeu, cu magistraţii care câştigă cât cinci-şapte profesori ş.a.m.d. Salariile bugetarilor nu au rădăcini în antichitate, nu constituie un dat imposibil de schimbat, nu sunt rezultatul unei fatalităţi, ci ilustrează în practică o politică decisă în spatele unor uşi ministeriale.
Ca să nu ne mai mestecăm cuvintele, domnule Bostan, salariile profesorilor sunt mici pentru că nişte colegi de-ai dumitale au decis că trebuie să fie mici. Avem o jandarmerie scumpă, dar avem un învăţământ ieftin. Putem cu toţii fi de acord că societatea "plăteşte" nişte servicii în funcţie de cât le evaluează, nu? În funcţie de cât le evaluează guvernul şi parlamentul, fireşte. Numai că nu există o piaţă a profesiilor în care să mergi şi "să cumperi" un jandarm sau "să-l schimbi" pe trei profesori. Atunci când eşti Puterea şi stabileşti o grilă de salarizare a bugetarilor, acţionezi inginereşte, influenţând calitatea serviciilor din societate. Plăteşti bine un jandarm, ca să bată voios la Pungeşti, dar tai din banii profesorului, ca să nu se poată concentra pe actul pedagogic.
Dacă plăteşti prost un profesor, vei obţine învăţământ prost. Nu-i chiar atât de simplu ca o ecuaţie, există excepţii de toată mâna, dar în linii mari metoda subplăţii dă roade, cel puţin pe termen mediu-lung. Hai să ne înţelegem gospodăreşte ce înseamnă "a plăti prost", ca să fim convinşi că vorbim despre acelaşi lucru şi nu ceva imaginar. Orice profesor aflat pe planeta pământ are o listă de facturi de rezolvat: curent, gaz metan, apă, internet, etc. Trăind într-o ţară din emisfera temperată, unde tradiţional oamenii se îmbracă în toate cele patru anotimpuri, profesorul este nevoit să-şi cumpere şi ceva hăinuţe de la second-hand. Cum intrarea în corpul profesoral nu este condiţionată de celibat, profesorii tind să se căsătorească şi să se reproducă, ceea ce iarăşi presupune nişte cheltuieli. Unii au fantezii legate de mers la munte sau la mare, pentru care îndrăznesc chiar să-şi cumpere o maşinuţă, tot la second, fireşte. Colac peste pupăză, profesorii mai şi mănâncă. Zilnic.
În momentul în care nu izbuteşti să ajungi cu vreo doi bani până la leafa următoare, se cheamă că gestionezi un faliment, nu? Ei bine, dacă nu cumva eşti ca profesor adeptul unei asceze stricte (fără familie, fără maşină, fără călătorii), NU AI CUM să-ţi plăteşti costul vieţii din ceea ce-ţi dă sistemul. Fireşte, ca militar, poliţist, jandarm, procuror, funcţionar public, ar fi fost cât se poate de confortabil. Dar ai avut proasta inspiraţie să te faci profesor. Deci, banii prea puţini nu sunt atunci când trebuie să calculezi ce pui în coş la supermarket, nici atunci când nu-ţi permiţi concediul din Insulele Seychelles pe care l-ai visat timp de două luni. Banii prea puţini sunt atunci când trebuie să te împrumuţi pentru că mai ai 10 zile până la leafă şi trebuie totuşi să mănânci. Dacă nu tu, măcar copiii tăi.
Desigur, mai este o soluţie: să-ţi iei a doua slujbă. Dacă nu locuieşti încă cu părinţii, dacă n-ai un soţ/soţie care să aducă un salariu real în casă, trebuie să mai faci ceva. Când m-am angajat în învăţământ, în 1996, am primit un salariu de 70 de dolari americani. Circula şi un banc pe atunci: cică la o întâlnire mondială a profesorimii, ar fi ajuns şi-un debutant din România. Discuţii lungi, inevitabila întrebare: cât câştigi? Turul europei: 3000 de euro, 2000 de euro, 1500 de euro etc.
Românul: 70 de euro. Bun-bun-bun, 70 de euro pe zi, 70 de euro pe oră? Nu, pe lună. Genul de banc de la care ţi se umflă fibra naţionalistă: ce tari suntem noi, românii. Cred că în primele şase luni mi-am găsit de lucru într-o firmă de calculatoare. Aveam două part-time-uri: unul în învăţământ şi unul într-o firmă privată. Aşa a început supravieţuirea.
Nu-i vorbă, am dat meditaţii, dar n-a mers. Să faci şcoală după şcoală e calea cea mai sigură spre demenţă precoce. Mi-a plăcut şi continuă să-mi placă să lucrez cu copiii interesaţi şi capabili de performanţă. Din păcate, cei care trag tare ca să-şi scoată un cinci îmi creau în privat dorinţe suicidare. Am decis că e mai sănătos pentru mine să renunţ la meditaţii, şi bine am făcut. În ultimii 10 ani am fost solicitat doar de vreo trei ori să dau meditaţii la franceză, şi am putut refuza de fiecare dată. Piaţa s-a volatilizat, ca să spun aşa. După ceva peregrinări pe piaţa muncii am devenit traducător, şi n-am avut niciodată vreme să regret. Iar dacă astăzi sunt un profesor interesat şi pasionat, dacă merg la şcoală zâmbind şi am răbdare cu elevii, datorez acest lucru confortului pe care mi-l dă meseria de traducător.
Citeste integral materialul lui Radu Iliescu...