Rare sunt cazurile în care divorţul într-o familie să se încheie în condiţii amiabile. De cele mai multe ori, foştii soţi ajung să intre într-un război de uzură în care fiecare doreşte să-i fie recunoscută suferinţa, drepturile în urma căsătoriei, mai ales dacă mariajul a fost de lungă durată.

Mai rare sunt însă cazurile în care unul dintre soţi ajunge să-i plătească celuilalt un soi de rentă. S-a întâmplat chiar în practica judiciară botoşăneană, într-un caz de divorţ din culpa exclusivă a unuia dintre soţi.

Tabloul familiei arată aşa: o familie cu o situaţie financiară bună, unul dintre soţi calcă strâmb după mai bine de 20 de ani de căsnicie, celălalt deschide acţiunea de divorţ şi îi cere despăgubiri, pe lângă pensia de întreţinere a copilului minor, rezultat din căsătoria celor doi. Nu vom da mai multe amănunte despre familie pentru că importantă în acest caz este decizia instanţei, speţa ca atare, nu povestea soţilor.

Legea, folosită în avantajul soţului nevinovat

Articolul 390 din Noul Cod civil arată că în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, iar căsătoria a durat cel puţin 20 de ani, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Compensarea poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere şi în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului, această prestaţie compensatorie reprezentând un remediu juridic pentru dezechilibrul produs în viaţa soţului nevinovat ca urmare a divorţului. Finalitatea este de a asigura soţului divorţat nevinovat o viaţă cât mai apropiată de cea din timpul căsătoriei.

În consecinţă, în cauza celor doi foşti soţi instanţa a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege. Concret, veniturile reclamantului au fost totdeauna net superioare faţă de cele ale pârâtei, ceea ce le permitea ca aceştia să aibă o viaţă confortabilă, lipsită de griji, iar prin desfacerea căsătoriei viaţa pârâtei – reclamante cel puţin din punct de vedere material, suferă o modificare majoră fiind nevoită să aplice alte standarde potrivit cu veniturile sale.

În aceste condiţii, judecătorul a obligat soţul la plata unei prestaţii compensatorii sub forma rentei viagere, în cuantum de 10 %, din venitul net permanent realizat de reclamant pe o perioadă de cinci ani, începând cu data pronunţării deciziei.

Ambii au făcut recursuri la decizia instanţei, însă la Curtea de Apel acestea au fost respinse.