Regizorul Erwin Şimşensohn a arătat publicului botoşănean că teatrul este şi rămâne viu prin oamenii săi. Că teatrul înseamnă mai mult decât ziduri, decât texte şi pretexte de tot soiul, regizori la normă sau experimente uitate în mansarda clădirilor ce par a se prăbuşi mai degrabă decât a se înălţa. Teatrul trăieşte şi a trăit de sute de ani prin actorii săi. Iar atunci când un regizor aţâţă focul, scormonind în filonul de talent precum, în basme, în jăratecul armăsarilor nebăgaţi în seamă, avem a simţi strălucirea, bucuria de a juca a actorului, chiar şi într-un spaţiu vitreg şi atât de greu de adaptat condiţiilor pe care le impune un teatru profesionist.

Spectacolul "Aniversarea", de Jeroen van den Berg, a avut  premiera la Botoşani sâmbătă seara şi probabil că cel mai mare merit al regizorului Erwin Şimşensohn este tocmai acela de a adapta o producţie de asemenea factură pe scena Casei Tineretului. De altfel, Şimşensohn însuşi a punctat, chiar înaintea premierei, faptul că "este greu de lucrat în acest spaţiu", deşi "este bine că el există, nu este o variantă ideală. Nu e propice realizării în bune condiţii a unui produs artistic de calitate. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă".

Dincolo de condiţiile vitrege pe care le oferă spaţiul (şi nu vorbim doar despre acest spectacol), textul lui Jeroen van den Berg (dramaturg olandez născut în 1966) se aşază confortabil în cotidianul societăţii româneşti, nu doar în direcţia inepuizabilelor vorbiri pe marginea violenţei domestice, cât mai ales din perspectiva a ceea ce nu se discută în societatea modernă, a subiectelor tabu pe care le tratăm doar tangenţial şi statistic.

Spectacolul lui Erwin Şimşensohn, care aduce publicul pe scenă şi îl obligă să privească realitatea de aproape, să îşi însuşească reacţiile, ipocriziile, subversivităţile şi compromisurile, devine, pe măsură ce se derulează, un reality show, cu spectatorii în gradenă şi actori prinşi în arena de joc, închişi într-o lume din care nu se poate evada, în care nu se mai poate minţi. Public şi artist deopotrivă trebuie să joace până la capăt. Aici intervin, desigur, inspiraţia şi excelenta colaborare dintre Iuliana Gherghescu, scenograf, şi Andrei Cozlac, responsabil de video design, completaţi de Ana Teodora Popa, care a realizat partea de sound design.

Iuliana Gherghescu este absolventă de scenografie (Academia Teatru şi Film Bucureşti, 2007), adăugând ulterior şi un master în scenografie în Statele Unite ale Americii, dar şi un doctorat. Scenografia realizată pentru "Aniversarea" Teatrului botoşănean vine să sprijine textul, dar şi să întregească replicile, jocul actorilor, printr-o aparentă închidere a spaţiului, însă nu în sensul clasic, matematic. Iuliana Gherghescu reuşeşte să ridice o casă, dar mai degrabă să creeze un interior, acel spaţiu al sinelui şi al trăirii afective. Acel interior care, pentru multe familii, devine închisoare, devine celulă greu de spart, din care unii nu vor reuşi să evadeze niciodată. Este lumea care începe să se destrame. Pereţii crapă, îşi schimbă culoarea. "E o formă abstractă a minţii şi a sufletului. Situaţia e agasantă, din ce în ce mai agasantă, pentru ca în cele din urmă toate să izbucnească, să explodeze", mărturiseşte Iuliana Gherghescu.   

Însuşi dramaturgul a mizat, în momentul în care a conceput piesa şi a construit conflictul, pe impactul tehnologiei nu doar asupra spectatorului, ci chiar şi a actorului. "Aniversarea" este, în fapt, o încercare ratată de a petrece încă o zi într-o familie măcinată de neîncredere, cu doi copii adolescenţi pentru care revolta devine singura portiţă de scăpare. Or, probabil că aniversarea ar fi fost una obişnuită dacă mama nu ar fi primit cadou o cameră video. "Când discuţi cu cineva şi ţi se filmează faţa, te porţi cu totul altfel decât dacă ai sta pur şi simplu de vorbă cu un om. Filmarea îi face mult mai conştienţi pe oameni de ei înşişi. În faţa camerei, încearcă să creeze imaginea a ceea ce cred ei că ar trebui să fie. Acesta este unul dintre atributele prin care lumea noastra moderna se distinge de cea dinainte. Datorită camerei video fiecare poate analiza maniera în care se poartă şi în care apare în ochii celorlalţi", dezvăluia într-un interviu Jeroen van den Berg.

Şi publicul botoşănean a fost martor a ceea ce Jeroen van den Berg mărturisea, regizorul Erwin Şimşensohn reuşind să creeze şi să crească progresiv, prin actori şi tehnologia folosită, tensiunea din familie. "Atunci când un personaj e intervievat pe scenă, nu mai ai neapărat nevoie de conflict. Suntem aşa de obişnuiţi cu televizorul, că atunci când vedem interviuri pe scenaă, intrăm exact în starea de privit la televizor. E complet diferit faţa de o piesă normală. Îmi place să folosesc videoul şi televizorul în teatru ca să dau senzaţia de viaţă adevărată", spune Jeroen van den Berg.

Problemele pe care un astfel de spectacol le ridică sunt multiple. Cu atât mai mult cu cât ele sunt diferite de la un privitor la altul, de la o vârstă la alta. Pentru că spectatorul se identifică – deşi toţi sunt parte din aceeaşi poveste – cu o altă încărcătură, o altă dramă interioară. Dincolo de toate, însă, primează viaţa din faţa camerei video, nu cea reală, dureroasă. Nu trăim ceea ce suntem cu adevărat, nu recunoaştem eşecul, nu depăşim situaţiile, deşi în fiecare zi suntem personaje şi spectatori ai aceluiaşi grotesc reality show. "Aşa suntem, tu vrei să arătăm cum ar trebui să fim, cum ţi-ar plăcea ţie să fim", sunt cuvintele lui Jurgen (Răzvan Amitroaei), fiul familiei Beumer.

Distribuţia este una bine aleasă, cu actori care se expun şi îşi asumă personajele până la final. Dana Bucătaru, actriţa care ne-a obişnuit în ultimii ani cu roluri de forţă şi de o complexitate pe măsura talentului său, confirmă şi de această dată, oferind publicului un personaj – Mama - care trece prin cele mai dificile stări, care declanşează conflicte pentru ca apoi să le dezamorseze, chiar dacă în aceeaşi notă gravă a neacceptării realităţii. Sorin Ciofu joacă rolul Tatălui, un personaj dominat nu doar de soţie, ci şi de copii, care a renunţat să lupte pentru a-şi pregăti, în fapt, o altă viaţă în afara familiei actuale. Însă în acest spectacol Sorin Ciofu reuşeşte să iasă din propria personalitate, depăşeşte limite pe care până acum nu părea să le fi străpuns. Meritul este, fără îndoială, al regizorului, dar fără talentul şi implicarea actorului probabil că Erwin Şimşensohn nu ar fi putut scoate pe scenă un personaj atât de complex şi de surprinzător precum a reuşit de această dată Sorin Ciofu.

De remarcat şi cei doi actori care au interpretat rolurile copiilor, Alexandra Vicol şi Răzvan Amitroaei. Şi dacă pe Alexandra Vicol (aici în rolul Esther) publicul botoşănean a mai aplaudat-o în roluri de adolescentă (de amintit doar "Clubul etichetelor", în regia lui Lenuş Teodora Moraru), unde şi-a dat măsura talentului şi a propriilor capacităţi artistice, un câştig al teatrului botoşănean este întoarcerea acasă a lui Răzvan Amitroaei, căruia regizorul Erwin Şimşensohn i-a încredinţat în spectacolul "Aniversarea" rolul lui Jurgen. Spunem întoarcerea pentru că, botoşănean fiind (şi fiul actorului Cezar Amitroaei), Răzvan nu este tocmai un începător pe scena Teatrului Mihai Eminescu. De altfel, nu putem să nu amintim că, până la vârsta de 10 ani, Răzvan Amitroaei (absolvent al Facultăţii de Teatru din cadrul UNATC Bucureşti) jucase deja în trei spectacole (două în regia lui Ion Sapdaru, al treilea regizat de Ioan Bordeianu). Mai mult, ca licean (asemenea Alexandrei Vicol) a activat în trupele de teatru ale liceelor, jucând în spectacole regizate de Cezar Amitroaei, Lenuş Teodora Moraru, Ioan Creţescu şi obţinând premii importante în festivalurile de teatru adolescent.

În "Aniversarea", Răzvan Amitroaei impresionează prin modul în care conduce conflictul, coerent şi cu o răceală specifică vârstei, reuşind să îşi domine nu doar sora, ci şi părinţii, prin declanşarea unor situaţii limită. Situaţii care, în viziunea lui Junger, nu vor duce decât la eliberarea tuturor, la prăbuşirea zidurilor-închisoare. 
 
Pentru că "Aniversarea" este un spectacol despre ipocrizia socială, despre compromis şi neacceptarea unei realităţi care devine tot mai apăsătoare, mai presante, tocmai pentru că ea trebuie să ducă la prăbuşirea zidurilor din noi înşine. Adică la libertatea de a fi. "Spectacolul acesta "spune" ceva: că trebuie să fim sinceri cu noi, că trebuie să nu ne mai ascundem! Să nu ne mai minţim! Acesta este "strigătul" spectacolului", spune şi Iuliana Gherghescu.

Un spectacol de care Teatrul Mihai Eminescu avea nevoie, un spectacol pe care actorii îl aşteptau de ani buni. Erwin Şimşensohn (secondat de Marius Rogojinschi, ca asistent de regie) a îndrăznit, chiar într-o vreme în care a monta un spectacol la Botoşani poate fi o aventură riscantă. Însă aducerea publicului pe scenă pare să fost un pariu reuşit, chiar dacă fiecare reprezentaţie se va juca doar pentru 65 de spectatori.  "O sală mare impune un anumit tip de joc, un anumit tip de rostire a replicilor, un anumit tip de relaţie a actorilor cu sala, care de multe ori poate dăuna spiritului teatral, unui adevăr scenic, unui firesc pe care mi l-am dorit prezent, unei emoţii pe care mi-am dorit-o aici, în acest spectacol. Participarea publicului atât de aproape de spaţiul de joc face parte din conceptul de spectacol, nu e un moft, nu e  nimic inovator, se practică în ţară. Mă bucur că am găsit această deschidere la Botoşani", spune regizorul spectacolului, Erwin Şimşensohn.

Teatrul Mihai Eminescu
"Aniversarea", de Jeroen Van Den Berg

Regia artistica: Erwin Şimşensohn
Distributia: Mama – Daniela Bucataru
Tata – Sorin Ciofu
Esther – Alexandra Vicol
Jurgen – Razvan Amitroaei
Thea – Gina Patrascu
Asistent regie: Marius Rogojinschi Scenografia: Iuliana Gherghescu Miscare scenica: Victoria Bucun Video design: Andrei Cozlac Sound design: Ana Teodora Popa