Mi-ar fi plăcut ca Ziua Teatrului să se numească simplu Ziua Actorului. Pentru că, într-o altfel de Geneză a Creaţiei, la început a fost Actorul.

Ziua Teatrului face istorie, impune statistici, ridică ziduri. Nu te lasă să vezi Actorul. Făptura asta năucă, zburătăcită, fulguită, cu mâinile la vedere, cu sufletul pe tâmple. Aţi văzut ce frumos îmbătrânesc actorii, cum iau ei câte un rid de la fiecare personaj, un colţ de zâmbet din vreo comedie şi clipirea aceea de pleoape care îţi tresare inima şi spui: oare unde am mai văzut, de sute de ori, aşa ceva? Actorul. Făptura aceea despre care cineva spunea că încasează pe statul de plată mai puţin decât un măturător. Şi au sărit alţii în apărarea măturătorilor: nu e frumos, nu comparaţi, nu se face! Aşa este, nu se face! Actorul nu se compară. Pentru asta ar trebui să existe. Să îl dăm jos de pe scenă. Să îl lăsăm în haina lui de bugetar. Să îl conducem până acasă. Să îi spunem că el nu are nevoie să mănânce, pentru că se hrăneşte la mesele regilor. Că nu are nevoie de haine, oricum mâine va fi vreun nebun, săptămâna viitoare un Ivan, poate chiar un zmeu sau o vrăjitoare... Şi ce casă poţi să îi oferi unui Actor? Lui, coborâtorul din stele? Ce îi trebuie masă, scaun, lingură, pâine, o pernă, uşă la viaţă sau vreun perete pentru icoană? Lui, trăitorul tuturor lumilor?

Actorul din vechiul templu al zeilor este astăzi captiv într-un spectacol fără aplauze. Iar noi, în sală, stăm cuminţi cu mâinile pe lângă corp şi privim muţi, chinuiţi, încremeniţi, spre scena unde se desfăsoară, prin ei, singurul spectacol adevărat, pe care din ce în ce mai greu îl înţelegem de la o vreme: Viul Vieţii. Când vom înţelege asta vom şti că Actorul există. Că dimineaţa iese pe uşă, îşi pune întrebări, îşi creşte pruncii, vorbeşte frumos dacă îl calci pe bătături şi, ce este foarte important, iubeşte măturătorii, maidanezii, copacii, şi îi înţelege pe toţi zăbăucii de adolescenţi...


Regizorul Krzysztof Warlikowski, mesaj de Ziua Mondială a Teatrului: "Ei sunt cei care înţeleg că teatrul nu e o maşină de reprodus clişee şi convenţii"

Pe 27 martie se sărbătorește Ziua Mondială a Teatrului. Creată de Institutul Internaţional de Teatru, în cadrul Congresului Mondial de la Viena, în anul 1961 şi sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie, ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor din Paris, această zi a fost de atunci, serbată în fiecare an, la aceeaşi dată, de comunitatea teatrală internaţională. Cu acest prilej, an de an, o personalitate din lumea artelor spectacolului sau din alt domeniu al culturii este invitată să-şi exprime gândurile legate de acest eveniment, într-un mesaj internaţional, care se difuzează în lumea întreagă.

Mesajul internaţional din 2015 este semnat de regizorul polonez Krzysztof Warlikowski:

"Pe adevăraţii maeştri ai teatrului îi găsim, mai degrabă, departe de scenă. De obicei, ei sunt cei care înţeleg că teatrul nu e o maşină de reprodus clişee şi convenţii. Sunt cei care-i caută sursa vie pe care nu o regăseşti tot timpul în sălile de teatru unde mulţimi de oameni se-nghesuie în fiecare zi, preocupaţi să copieze o lume sau alta. Copiem, în loc să ne creăm propriile lumi care să incite la dezbateri, care au la bază emoţiile ascunse în interiorul nostru. În fapt, tocmai Teatrul este cel care reuşeşte să dezvăluie aceste lumi.

De multe ori mă întorc la proză ca să înţeleg mai bine cum e teatrul. Zi de zi, mă surprind gândindu-mă la scriitorii care, acum aproape o sută de ani au descris în mod profetic, dar fără exagerare, decăderea zeilor europeni, apusul ce a cufundat civilizaţia noastră într-o beznă în care nici astăzi nu s-a făcut lumină. Mă gândesc la Franz Kafka, la Thomas Mann şi la Marcel Proust. Acestor profeţi le-aş adăuga astăzi numele lui John Maxwell Coetzee.

Sentimentul lor comun al sfârşitului inevitabil al lumii – nu al planetei, ci al unui model al relaţiilor interumane – şi al ordinii sociale şi răsturnărilor acesteia, ne însoţeşte astăzi, marcându-ne profund. Pe noi, cei care trăim după sfârşitul lumii. Noi, care trăim în faţa unor crime şi conflicte ce izbucnesc în fiecare zi, în mereu alte locuri, mai rapid chiar decât reuşesc să fie relatate de mijloacele de comunicare. De altfel, aceste incendii devin repede plictisitoare şi dispar fără urmă din relatările de presă. Iar noi ne simţim neputincioşi, îngroziţi şi încolţiţi. Nu mai suntem capabili să înălţăm turnuri, iar zidurile pe care le construim cu încăpăţânare nu ne apără de nimic; dimpotrivă, ele însele au nevoie de protecţie şi grijă, lucru care ne consumă o bună parte din energia noastră vitală. Şi nu mai avem forţa de a încerca să vedem ceea ce se află în spatele porţilor, dincolo de zid. Tocmai din acest motiv teatrul ar trebui să existe şi, de acolo, din spatele porţilor, să-şi caute forţa. Pentru a pătrunde cu privirea acolo unde ne este interzis.

"Legenda însă încearcă să explice inexplicabilul. De vreme ce pleacă de la un adevăr, trebuie să sfârşească din nou în inexplicabil" – în aceste cuvinte descrie Kafka transformarea legendei lui Prometeu. Eu asociez profund aceste cuvinte modului în care ar trebui să fie teatrul. Şi un asemenea teatru, care să-şi aibă începutul în profunzimea adevărului, iar sfârşitul în inexplicabil, le doresc tuturor slujitorilor acestuia, atât celor de pe scenă, cât şi celor din public. Le-o doresc din tot sufletul!".
 
Să ne trăiţi, Actori dumneavoastră! Să ne trăiţi şi pe noi!
LA MULŢI ANI!