Poartă prin lume o frumuseţe aristocrată, chiar dacă vârsta ar situa-o, mai degrabă, într-o piesă cu prinţi, prinţese şi poveşti în care "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Un chip de o claritate care absoarbe, cu o strălucire a privirii care împrăştie bucurie şi încredere.

Alexandra Vicol împlineşte, pe 27 ianuarie, 25 de ani. Şi este, dacă ar fi să ne modelăm pe gândirea lui Robert de Niro, "o personalitate", dar susţinută, totuşi, de o "fascinantă fiinţă umană". ("Nu am fost niciodată unul dintre acei actori ce se măgulesc pe ei înşişi considerându-se nişte fascinante fiinţe umane. A trebuit să aleg de timpuriu dacă să fiu actor sau o personalitate", spune Robert De Niro).

A simţit scândura scenei din adolescenţă, ca membră a Atelierului de Teatru coordonat de Lenuş Teodora Moraru şi Gelu Rîşca. Recunoaşte, astăzi, că Atelierul a fost fereastra pe care a zărit prima dată culisele scenei, că apoi uşa s-a deschis larg şi, astfel, teatrul a devenit spaţiu de trăire, de găsire şi de împlinire.

Teatrul n-are a face nici cu vreo clădire anume, nici cu un text, nici cu actorii, nici cu forme sau stiluri. Esenţa teatrului se află într-o formă de mister numit "clipa de faţă", spune Peter Brook. Iar Alexandra Vicol este, prin acest interviu, "clipa de faţă" pe care v-o dăruim, prin care veţi trăi fascinaţia unei lumi în care nu puţini dintre noi ne adăpostim deseori.

-De multe ori, poveştile frumoase încep cu oameni frumoşi. La 16 ani, ca elevă a Colegiului Naţional "Mihai Eminescu", ai devenit parte a Atelierului de Teatru. Te întreb astăzi, după aproape 10 ani: ce a fost mai întâi, teatrul sau Atelierul de teatru? La acea vârstă îţi doreai neapărat să fii pe scenă sau mirajul care atrăgea era Lenuş Teodora Moraru?
-Au trecut aproape 10 ani... 10 ani de când m-am hotărât într-o zi să merg la preselecţiile Atelierului de Teatru! Recunosc, habar nu aveam ce înseamnă asta... văzusem "Şcoala lui Gufi" şi m-am îndrăgostit de spectacol. La acel moment mi-am dorit să fac parte din trupă pentru a-mi depăşi timiditatea, pentru a-mi face prieteni, pentru a învăţa despre mine, dar nu mă gândeam că asta va fi meseria mea. Primul spectacol în care am jucat a fost "De veghe în lanul de secară", apoi cu fiecare spectacol începea să îmi placă din ce în ce mai mult "joaca" asta. Lenuş are un merit extraordinar în evoluţia noastră, pentru că ne-a insuflat tuturor dragostea şi mai ales respectul pentru teatru. În clasa a XII-a am realizat că, odată ce plec din trupă, nu voi mai juca niciodată şi atunci mi-am dat seama că nu aş putea trăi fără teatru, iar că a fi doar spectator nu e de ajuns.


"Dacă nu aş fi trăit experienţa Atelierul de Teatru, astăzi nu aş fi fost actor"

-Cred că printre ultimele tale roluri - dacă nu chiar ultimul spectacol în Atelierul de Teatru, te rog să îmi confirmi sau nu - a fost cel din "Ventrilocul", în 2009. Cum îţi aminteşti povestea Ventrilocului? Pentru că, trebuie să spunem, din distribuţia de atunci făceau parte Octavian Costin, Ada Lupu, Cătălina Lavric..., şi, iată, Alexandra Vicol. Câţi dintre voi, cei de atunci, îndrăzneau să viseze la actorie, la succesul în teatru (anul acesta, Ada Lupu a triumfat la Gala HOP, alături de Octavian Costin)... Adăugăm, neapărat, şi întâlnirea cu Vica Bucun, cea care semna coregrafia acelui spectacol.
-Într-adevar, ultimul spectacol în care am jucat în Atelierul de Teatru a fost "Ventrilocul" (foto jos). A fost o perioadă frumoasă şi dureroasă în acelaşi timp. Zic dureroasă pentru că ştiam că e ultimul spectacolîn care mai jucam alături de ei. "Ventrilocul" a fost un spectacol extraordinar, un spectacol care abia acum îmi dau seama că a fost extrem de curajos, ţinând cont că era jucat de liceeni. A fost o bucurie pentru noi toţi, mai ales că am avut ocazia să o avem pe Vica Bucun, care a făcut o coregrafie extraordinară! Tavy (Octavian Costin, nota red.), Ada, Cătălina şi nu numai făceau niste roluri foarte bune, nişte roluri grele. La acea vreme cred că toţi cochetam cu ideea de a deveni actori, Tavy era singurul care era hotărât.


-Fără Atelierul de teatru ar mai fi existat... teatru? Cât de importante sunt întâlnirile potrivite (ca să nu le spunem... providenţiale!) în viaţa unui adolescent?
-Cu sigurantă, dacă nu aş fi trăit experienţa Atelierul de Teatru, astăzi nu aş fi fost actor. Cu siguranţă aş fi fost un spectator fidel teatrului, dar nu aş fi avut această bucurie în orice altă meserie aş fi ales. Lenuş Moraru şi Gelu Rîşca sunt oamenii care m-au pus prima oara pe scenă şi care mi-au arătat ce meserie minunată e asta! E extrem de important pentru un adolescent să întâlnească oamenii potriviţi care să îl ajute să se descopere. Unul dintre meritele lui Lenuş e că, prin Atelierul de Teatru, le dă posibilitatea adolescenţilor să se descopere pe ei înşişi.


"Teatrul Mihai Eminescu înseamnă ACASĂ. E prima scenă pe care am păşit vreodată"

-Cum a fost trecerea de la rolurile din Atelier la statutul de actriţă a Teatrului Mihai Eminescu, jucând pentru publicul larg? Cât de greu/uşor este pentru un actor să joace acasă, în oraşul în care a crescut şi s-a format ca spectator de teatru?
-Am jucat de nenumărate ori pe scena teatrului alături de Atelier. De aceea am fost extrem de emoţionată şi fericită să am şansa să joc pe aceeaşi scenă, dar în calitate de actor al teatrului. Debutul meu a fost în spectacolul "Fără puterea de a mai schimba ceva", în regia lui Vlad Volf (foto stânga). Nu am să uit niciodată aplauzele acelei premiere. E o bucurie imensă să joci în oraşul tău, să vezi emoţia, mândria şi bucuria din ochii părinţilor tăi după spectacol. O mare bucurie e şi că joc în patru spectacole alături de Alexandru Dobinciuc, şi el fost membru al Atelierului de Teatru, astăzi actor al Teatrului Mihai Eminescu.

-Teatrul Eminescu, de la Botoşani, a fost prima opţiune?
-Pentru mine, Teatrul Mihai Eminescu înseamnă ACASĂ. E prima scenă pe care am păşit vreodată. Încă de când am hotărât că vreau să devin actor, mi-am dorit să fiu angajată aici. Mi-am dorit să joc alături de actorii de care eram fermecată când eram copil. Nu aş renunţa niciodată la acest teatru pentru a pleca în alt teatru. Meseria asta o faci cu sufletul, altfel nu ai cum. Încă din facultate ni se spune să ne ascultăm instinctul şi să ne deschidem sufletul. Iar sufletul meu e în acest teatru.

-"Buzunarul cu pâine", "Prinţesa", "Clubul etichetelor" sunt câteva dintre spectacolele în care publicul botoşănean te-a văzut mai des în ultimul an. Ultimele două sunt, zic eu, spectacolele cu un impact mare la public, chiar dacă pe segmente oarecum diferite. Şi vorbim aici şi despre regizori precum Adi Carauleanu ("Prinţesa") şi Lenuş Moraru care au mizat pe talentul şi pe bucuria ta de a juca. Cât de importantă este, atunci când primeşti un rol, încrederea regizorului în forţa ta de a crea acel personaj pe care el, făuritorul de spectacol, îl "vede" de la început?
-Cred că uneori e mai important ca regizorul să creadă în tine mai mult decât crezi tu despre tine că ai putea face un rol. Eu sunt genul de actor care are nevoie de încrederea regizorului. Cred că e foarte important pentru un actor, deoarece astfel capătă siguranţă, devine mult mai creativ şi se deschide mult mai mult. Domnul Adi Carauleanu (spectacolul "Prinţesa", foto stânga) a avut mare încredere în mine, dându-mi un rol principal deşi până la acel moment nu mai avusesem nici un rol principal. A crezut în instinctele mele, în propunerile mele şi îi sunt profund recunoscătoare. Cu Lenuş lucrul la spectacole a fost foarte interesant, pentru că ne cunoaştem foarte bine, iar de multe ori râdeam pentru că eu şi Doby (Alexandru Dobinciuc, nota red.) ne înţelegeam din privire sau înţelegeam din privirea lui Lenuş ce indicaţie urma să ne dea.

-Există teama de eşec? Ai simţit vreodată că nu poţi face un personaj, că nu te poţi implica afectiv într-un rol, şi să dai înapoi?
-Teama de eşec există întotdeauna. De asta e şi frumoasă meseria asta, pentru că mereu esti provocat, pentru că mereu te întrebi: "oare pot eu să fac asta?". Uneori poţi, alteori munceşti până poţi, alteori nu eşti destul de inspirat. Important este procesul prin care treci cu fiecare rol. Mie mi-e frică întotdeauna când încep lucrul la un spectacol, dar cred că e firesc. Eu sunt genul de actor care "se dă cu capul de pereţi" când nu îi iese ceva, încerc să caut cât mai mult, să discut cu regizorul încă o dată, caut soluţii. Dar nu renunţ, asta e clar! Cred că e bine şi când simţi că nu poţi face un personaj, pentru că e o provocare, pentru că în următoarea secundă te întrebi: "dar dacă pot şi nu-mi dau seama acum?", şi cred că asta e frumuseţea meseriei.

-Ai jucat, împreună cu trupa Teatrului Eminescu, pe multe scene, în ţară sau peste hotare. Cum este publicul din Botoşani?
-Publicul din Botoşani e cald şi exigent în acelaşi timp. E un public care simte nevoia, după spectacol, să îl aştepte pe actor să îl felicite. După fiecare spectacol "Clubul etichetelor", ajung acasă, deschid calculatorul şi găsesc cereri de prietenie şi mesaje de la spectatori. Asta e marea noastră satisfacţie, de fapt!


"Adolescenţii zilelor noaste sunt curajoşi şi îşi doresc să fie ascultaţi"

-"Clubul etichetelor" este un spectacol care a năucit, a trezit şi, pe alocuri, a schimbat mentalităţi în oraşul acesta mic. Este ceea ce se numeşte un succes la public, un spectacol în care joci personajul elevului de geniu. Cum vezi în viaţă reală ceea ce joci pe scenă? Cum sunt adolescenţii zilelor noastre, în viziunea unui tânăr apropiat de vârsta lor?
-"Clubul etichetelor" (foto jos) e un spectacol adevărat, pentru că subiectul e adevărat. Toţi punem etichete, toţi ajungem la un moment dat în viaţă să desconsiderăm pe cineva într-un fel sau altul. Cu toţii ne regăsim în acest spectacol. Am avut marea surpriză să aud de la un profesor că, după ce a văzut spectacolul, şi-a privit altfel elevii şi a conştientizat că şi ei au problemele lor, care sunt la fel de importante ca problemele unui adult. Adolescenţii zilelor noaste sunt curajoşi şi îşi doresc să fie ascultaţi, să li se acorde importanţa cuvenită. Adaptarea textului "Clubul etichetelor" aparţine unui adolescent - Ilinca Prisacariu. De multe ori în timpul spectacolului am simţit bucuria publicului, pentru că personajele noastre au spus ce poate ei nu au avut curajul să spună într-o situaţie similară. Acest spectacol mă responsabilizează pe mine, ca actor, foarte mult, pentru că simt că nu îmi permit să am o reprezentaţie mai proastă, ştiind că în sală sunt oameni care se regăsesc întrutotul în personajele noastre. Simt că nu îmi permit faţă de ei acest lucru. Sunt tineri care mi-au spus că le place atât de mult spectacolul şi că se regăsesc atât de mult, încât nu au lipsit şi nu vor lipsi de la nici o reprezentaţie. Ba mai mult, de când au vazut "Clubul etichetelor", au început să devină spectatori fideli ai teatrului.


"Toate personajele mele sunt încă în mine, sunt o parte din sufletul meu şi vor rămâne acolo mereu"

-Joci în teatrul de stat dar şi în cel independent, care ia amploare în ultima perioadă şi la noi. Cum se simte publicul în spaţiile neconvenţionale, acolo unde scena nu oferă acel minim de "siguranţă", de intimitate a actorului cu personajul său?
-De multe ori simt că publicul care vine în spaţiile neconvenţionale e mult mai alături de noi, poate şi pentru că distanţa dintre noi e extrem de mică. Într-un mod ciudat, într-un astfel de spaţiu e foarte multă intimitate. Nu am o experienţă foarte mare în teatrul independent, dar mi se pare foarte interesant. E mult mai multă adrenalina, pentru că mereu te întrebi cum va reacţiona publicul. Până acum am jucat în trei astfel de spectacole: "Nu înţeleg ce se întâmplă", în regia lui Lenuş Moraru, alături de Dana Bucătaru, o actriţă minunată cu care mi-am dorit de foarte mult timp să am ocazia să joc, "Blind date", alături de Sorin Ciofu şi Ioan Creţescu, iar ultima premieră a fost "Pyram&Thisbe  - making of", alături de Sorin Ciofu, Bogdan Muncaciu şi Ioan Creţescu. E o experienţă foarte interesantă, pentru că noi facem totul: regie, scenografie, publicitate, costume.

-Care este personajul care te "locuieşte" acum?
-Toate personajele mele sunt încă în mine, chiar dacă unele spectacole nu se mai joacă. Nu ai cum să uiţi de ele. Sunt o parte din sufletul meu şi vor rămâne acolo mereu.

(Foto: spectacolul "Steaua fără nume", regia Alexandru Vasilache)

-Cum vezi următorii 25 de ani din viaţa ta? Nu facem neapărat un exerciţiu de imaginaţie, ci – să îi spunem aşa – o proiecţie în viitor. Ce gânduri dragi ai dori să devină realitate?
-Sunt extrem de recunoscătoare şi îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru că visul meu e împlinit. Îmi doresc sănătate şi să joc. Să joc cât mai mult şi în spectacole cât mai interesante. Peste 25 de ani mă văd tot în acest teatru, jucând cu aceeaşi bucurie.  

-Mulţumesc pentru popasul sufletesc pe care ni l-ai oferit. Îţi dorim, la aniversare, să te bucuri de aplauze, să devii din ce în ce mai conştientă de frumuseţile care te construiesc şi de cele pe care le împărtăşeşti. La mulţi ani!   
-Mulţumesc din tot sufletul! Şi vă aştept la teatru!

(A consemnat Florentina Toniţă)


(Foto: "Aventurile baronului Munchhausen", regia Ion Sapdaru, şi "Buzunarul cu pâine", regia Lenuş Moraru)