Ştefan Luchian a fost doborât de boală, dar a pictat atât cât suflul i-a întregit fiirea. Imaginea cu Luchian lucrând cu pensonul legat de mâini este una dintre cele mai tulburătoare răstigniri artistice, fiind pildă şi motivaţie pentru zeci de generaţii.
Mai aproape de noi, scriitorul Constantin Dracsin a scris şi a desenat cu creionul între dinţi. Nimeni nu s-a gândit să îi confişte cărţile, nimeni nu i-a urmărit, cu perseverenţă securist-comunistoidă, poeziile prin librării.
Silviu Babii a nimerit într-un timp al vitregirii, al execuţiei artei în piaţa publică. Pentru că Silviu Babii este bolnav, foarte bolnav, statul român "se îngrijeşte" de sănătatea lui într-un mod care poate stârni invidia oricărei lumi schizoid-fanteziste. Mai exact, un pictor suferind de o gravă formă de distrofie musculară primeşte de la stat "generoasa" sumă de nici 300 de lei. În schimbul acestei sume, onor statul român vrea ca el, pictorul, să nu mai viseze, să nu mai creeze, să nu mai picteze.
Motivaţia este puerilă şi discriminatorie: actele medicale consemnează la Silviu "incapacitatea de muncă". Deci, conform legilor româneşti, incapacitate de creaţie, de inspiraţie, de orice manifestare a spiritului.
Astfel că, din pricina unor tablouri vândute legal, Silviu Babii este obligat să înapoieze... banii primiţi de la stat în ultimele opt luni, pe motiv că, fiind pensionat pentru invaliditate, nu are voie să înregistreze venituri. Iar suma "contabilizată" riguros de stat nu este nici pe departe una derizorie: mai bine de 2200 lei.
Ca să înţelegem mai bine despre ce fel de boală îl "locuieşte" pe Silviu, trebuie să spunem că este vorba despre o maladie genetică extrem de rară (cam 4 cazuri la 10.000), miopatia Duchenne, o forma gravă de distrofie musculară.
La Silviu, boala a debutat la 3 ani, de atunci viaţa fiind o luptă de fiecare clipă, zi cu zi, noapte de noapte. Şi-a văzut tatăl lovit de aceeaşi boală, urmărind chinul părintelui său în diferitele faze ale evoluţiei distrofiei musculare, i-a fost alături până în clipa de pe urmă.
Distrofia produce atrofia musculară progresivă, manifestându-se prin scăderea forţei musculare. Medicii spun că un copil cu o asemenea maladie, mai ales dacă ea debutează la 3 ani, ca în cazul lui Silviu, în 10-12 ani ajunge în scaunul cu rotile, după care viaţa mai joacă la loterie anii care urmează. Silviu a depăşit şi 10, şi 20, şi 30 de ani, şi va trece bine şi peste 40 şi mai departe. "Doctorul mi-a zis: tu trebuia să fii acum, la 30 de ani, ori în scaunul cu rotile, ori mort!", îmi mărturisea Silviu într-un interviu, acum 7-8 ani.
De ce Silviu ne îngăduie alături, în viaţa-i? Pentru că boala lui a avut un inamic mai puternic decât mii de medicamente revoluţionare: PICTURA. A pictat, s-a refugiat în culoare, însă mai presus de toate cred că a învins sufletul lui curat.
Silviu nu este nici în scaunul cu rotile, nici învins, deşi durerea, chinul, suferinţa sunt imense, sunt crunte. El pictează nu pentru a-şi câştiga faima, prestigiul, nemurirea. Silviu pictează pentru că astfel se salvează pe sine de la deznădejde.
Dar, în România, un supravieţuitor devine un proscris.
Auzeam zilele trecute cum un slujbaş al statului explica faptul că "invaliditate, incapacitate de muncă" presupune că un scriitor nu are voie să scrie cărţi (doar să le dicteze). Nu este oare discriminatoriu faptul că un pictor nu va putea niciodată să îşi "dicteze" opera? Cum va pedepsi oare statul român un artist care, având un grad major de handicap locomotor, îşi va înregistra vocea pe un album şi aceste albume, fiind un succes, s-ar vinde în lumea întreagă? Nu s-ar întâmpla nimic, revine din nou onor statul, atâta timp cât cartea, pictura, vocea NU sunt vândute LEGAL.
Să ne imaginăm că Frida Kahlo ar fi fost obligată să ofere de pomană excepţionalele ei tablouri, pentru că, probabil, guvernul mexican îi asigura o minimă pensie de handicap. Sau să comită evaziune, vânzând tablourile "la negru".
Îl vedeţi pe Ştefan Luchian în această postură?!
Chinuit de boală, şonticăind pe străzile Botoşanilor, cu zâmbetul mai mereu pe chip, Silviu Babii şi-a asumat destinul şi drama unei familii extrem de greu încercate. Pentru că boala lui nu e singura negură a vieţii sale.
Ce se întâmplă astăzi, când statul îl obligă pe Silviu Babii să înapoieze banii din pensie pe motiv că a câştigat câţiva bănuţi din vânzarea unor tablouri, atinge în enormitate monstruozitatea cu care acelaşi stat, cu oameni dintre noi, s-a purtat cu tatăl său, înainte de moartea acestuia.
Suferind de aceeaşi maladie care a debutat însă mai târziu, spre 35 de ani, tatăl lui Silviu se pensionase în anii din urmă, din cauza unei coxartroze. "Distrofia musculară s-a agravat și am umblat luni în şir să-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia să vină doctorul acasă şi doctorul nu avea niciodată timp", povestea în urmă cu câţiva ani pictorul Silviu Babii. Cu o oră înainte de a muri, tatăl a primit acasă decizia pentru gradul de pensionare!
În urmă cu doi ani, o altă durere s-a năpustit asupra familiei lui Silviu, când mama a căzut la pat. Greu, greu de imaginat ce simte un om hăituit de neputinţă şi de cruntă boală, văzând că cel mai de preţ sprijin se prăbuşeşte. Colegii pictori s-au adunat la acea vreme, doar că au strigat ca în pustie. Şi-au donat lucrările şi i-au rugat pe cei bogaţi să le cumpere, pentru ca Silviu să îşi salveze mama, să o opereze şi ea să rămână în picioare. Doar două tablouri s-au vândut, bogaţii au rămas neclintiţi, iar mai-marii oraşului au rămas închişi şi ei la suflet. Astăzi, mama zace la pat, sub privirile fiului ei...
Situaţia creată acum în cazul Silviu Babii îşi va găsi, în final, şi drumul legal. Dar, din păcate, el este nevoit să lupte singur în instanţă pentru ca statul să îşi retragă mâinile de pe bruma de bani pe care a aruncat-o într-o zgârcenie care nu ne miră.
Silviu Babii va picta în continuare, pentru că asta îl ţine în viaţă. Dar de azi înainte viaţa lui depinde ŞI de noi. Este un pictor de reală valoare, orice critic va confirma acest lucru. Să devenim noi, de astăzi, "evazioniştii" de suflet ai lui Silviu. Să achiziţionam tablouri legal, dar fără să mai permitem statului să se bage. Iar cea mai potrivită soluţie este DONAŢIA. Sau SPONSORIZARE, MECENAT... Nimeni nu ne va împiedica să donăm bani în acest fel, deci NU în afara legii, dar pe care apoi nimeni nu îi va putea imputa pictorului. În prezent, câteva lucrări semnate de Silviu se află în expoziţia găzduită de Galeriile de Artă "Ştefan Luchian" Botoşani. E adevărat, un tablou nu este ieftin, dar probabil că există şi posibilitatea achiziţionarii în rate.Cred că tărie că povestea lui Silviu Babii, pe care cu toţii am primit-o zilele acestea, nu este o nenorocire, ci o trezire a noastră, un dar. O chemare împreună... Sau cel puţin asta ar trebui să fie!
(Florentina Toniţă)