Aproape 40% dintre studenții promoției 2013 de la 20 dintre cele mai cunoscute universități de stat din țară1 au abandonat studiile, se arată în cadrul unui raport întocmit de Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR).

Potrivit ANOSR, măsurile luate de stat și de universități pentru a diminua fenomenul sunt insuficiente: "Bursa socială are o valoare medie de aproape trei ori mai mică decât necesarul și universitățile respondente au, în medie, un angajat specializat în consiliere în carieră sau consiliere psihologica la peste 8000 de studenți".

"Aproape 40%"! Sau, altfel spus, mai bine de un student din trei! Personal, datele îmi par năucitoare. Însă, fără a nega vreo secundă necesitatea unui buget decent alocat educației, nu cred că principala problemă a învățământului românesc se ascunde printre cămine, cantine și subvențiile de la stat.

Cui mai folosește școala?

Obișnuiți să găsim o vină pentru fiecare problemă întâmpinată (sau măcar câțiva vinovați), am prins să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Și în loc de a porni în căutarea unor începuturi de soluții, am prins a ne angrena într-un război neghiob și stupid: cei mai vârstnici consideră că vinovați sunt ei, "tinerii din ziua de astăzi", cei tineri consideră că vinovați sunt cei care nu-i înțeleg și, în pauzele de arătat cu degetul, cu toții dau vina pe sistem, pe politicieni și, în cele din urmă, pe "țara în care trăim".

Cred că mult mai util ar fi să purcedem la drum de la următoarea realitate: "școala" reprezintă o investiție majoră (de timp – pentru tineri; de resurse – pentru părinți). Cu ce ne alegem în urma aceste investiții? Care este "profitul" investitorilor?

Și de aici, să continuăm a ne întreba: care sunt "modelele de succes" al învățăceilor de astăzi? Privind la cine își vor spune ei "investesc timp învățând pentru ca vreau să ajung la fel ca…"? Este această investiție de natură să asigure mai multe șanse de reușită în viață? Câți dintre cei care astăzi "au pâinea și cuțitul" datorează școlii "succesul în viață"? Este această investiție de natură să asigure măcar un minim de respect social? Și tot așa… Și atunci, la ce bun să devenim "investitori"?

Școală sau închisoare?

"Ca la noi, la nimenea!" obișnuim, adesea, să spunem. Hm… chiar așa să fie? În Italia, de exemplu, procentajul abandonului universitar este ca și în România: 40%. În Argentina este de 73%, în Brazilia de 41%, iar în SUA statisticile arată că, în fiecare zi, 7.000 de tineri renunță la școală. Și, "desigur", de vină este tot "școala".

Alte glasuri, alte conjugări…

Adevărul este că, dacă trebuie să existe neapărat un vinovat, acesta este mentalitatea noastră: ne trimitem copiii la școală nu pentru a-i școlariza, ci sperând că astfel vor reuși în viață. Că vor reuși mai bine decât noi și că, prin urmare, vor fi mai fericiți. Și, în cele din urmă, ajung și – măcar în parte – să creadă la fel. Doar că lumea s-a schimbat sub ochii noștri. Și, în timp ce reușita în viață se conjugă tot mai diferit, sub presiunea mentalităților și timpurilor, tinerii devin tot mai nefericiți. Atât de nefericiți încât nu au ce face, trebuie să fugă, încotro or vedea cu ochii.

Sorin Tudor