Cu totii credem in ceva. Si, totusi, lumea-i altfel decat credem noi. Cu totii am fi in stare sa murim pentru ceva. Cred. Sau sa cersim pentru ceva. Banuiesc. Si, totusi, putin ajung atat de departe incat sa o faca. Nu pentru ca n-ar fi cauze suficiente, ci pentru ca, de cele mai multe ori, intre ganduri si actiuni e o prapastie evidenta. Un lucru de inteles, sa nu fim ipocriti. Ce-ar fi insa daca toate aceste framantari ale noastre ar fi doar spoiala unei vieti cladite in jurul scopului evident pe care il pierdem deseori printre degete. Nu-l bagam in seama. Il aruncam la cos. Cum adica, doar atat sa fie? E prea simplu! Dar iata ca eu am ales sa vorbesc despre el. Cine stie, poate ma aude cineva.
 
Antonio canta de bucurie. Nu sufera de niciun handicap, nu cerseste si nici nu cere bilet de intrare la spectacol. Omul doar canta si pe chipul sau se citeste o bucurie pe care mi-as dori sa o simt si eu. Canta intr-un pasaj mizer bucurestean si te miri ca n-are in fata lui o cutie de lasat bani. Ma opresc si ii las totusi o bancnota in fata picioarelor si, in timp ce mergeam mai departe, aud in spatele meu cum Antonio striga tare: "Alo, Domnu’, Antonio nu canta pentru bani. Canta pentru bucuria trecatorilor. Luati-va banii, va rog. Si spuneti acasa ca l-ati auzit pe Antonio cantand". Apasa cu greutate fiecare silaba si-i simt accentele pana in varful creierului. Ma intorc si iau bancnota cu o jena imposibil de descris. Ma simt ca si cum l-as fi jignit pe bietul om. Cativa pasi mai incolo, glasul lui Antonio incepe o alta aventura. Si-l aud cantand un cantec intr-o limba pe care n-o inteleg, dar nici macar nu-mi pasa. E ca si cum pasajul s-ar fi transformat. Acum e o sala adevarata de concert. Iar Antonio sta, mandru si drept, si-si tine capul pe spate de parca ar vrea sa-si arunce glasul dincolo de pereti, intr-un Bucuresti intimidant si zgomotos.

Carmen si-a facut din daruit o misiune. Daruieste viata, daruieste suflet, daruieste speranta. E un om cu o istorie ciudata, captiva intre minune si tragedie. S-a batut pentru lucruri pe care altii nici macar nu le observa in jurul lor. Si-a luat pe umeri, alaturi de colegii ei, povara bolnavilor de cancer si hemofilie, lipsiti de medicamente si de solutii de tratament. A infiintat o retea de voluntari care daruiesc, zilnic, o parte din viata lor pentru a salva vietile altor oameni. A construit, alaturi de colegele ei, aripi noi la mai multe spitale din Romania. A adus aparatura noua si s-a certat cu politicienii zilei in cauza pe care o apara. E greu sa faci asta in Romania. Nu pentru ca n-ai mijloace, nu pentru ca baricadele sunt mai intalnite ca trambulinele, ci pentru ca oamenii te trateaza adesea ca pe un sarlatan, iti contesta meritele si te determina sa crezi proverbul facerii de bine. M-a mirat intotdeauna indarjirea ei si spiritul de lupta pe care si l-a descoperit, probabil, cand lumea parea ca i-a dat un pumn zdravan. Carmen daruieste vieti si orice ar face in viitor va ramane cu aceasta "functie".

Andreea picteaza. Si incearca sa-si gaseasca drumul. A calatorit prin lume si a incercat sa inteleaga cum gandesc alti oameni. Andreea e medic si totusi crede in minuni. Minuni marunte, care ne fac viata sa para altfel decat e. Genul de minuni care te fac sa te gandesti, iar si iar, daca viata e facuta din trezit si mers la munca si facut mancare si dormit sau mai e si altceva, aparent neinsemnat, care inchide cercul si transforma ziua intr-una buna sau rea. Andreea picteaza pentru ca acolo, pe plansa, am banuit intotdeauna ca vede o alta lume. O lume aflata la mana ei, usor de surprins si de pus deoparte. O lume pe care o poti regasi acolo, de cate ori vrei, iar si iar, sa-i retraiesti starile si emotiile, sa-i interpretezi umbrele.

N-am ales la intamplare cele trei exemple de mai sus. Dupa cum vezi, am adus in discutie un om care canta bucuria lumii, un om care salveaza lumea si un om care surprinde lumea asa cum i se pare lui ca e. Trei fete ale aceluiasi adevar. Si totusi, trei lucruri imposibil de facut deodata. Ne gandim cu totii la noi ca la niste fiinte complexe, inzestrate cu tot felul de aptitudini si talente. In realitate, viata ne-a facut sa fim buni la un singur lucru. Habar n-am care e acela. Fiecare dintre noi trebuie sa aflam asta. Am ajuns sa cred insa ca toate lucrurile pe care le facem ne ajuta sa putem, intr-un final, sa ne apropiem de acel scop pe care il avem inconstient in minte. Sa cantam, sa salvam ori sa pictam.

Eu n-am vreun talent special. Doar noroc. Noroc si posibilitatea sa ii intalnesc pe toti acesti oameni, sa le inteleg esenta si sa mai inteleg ceva, la fel de important. In viata asta, suntem toti legati. Zale ale unui lant invizibil, pe care uneori il vedem drept simbolul unei inchisori, alteori drept firul izbavitor al unei cai de urmat. Nu putem face cu totii de toate. Nu putem rezolva de unii singuri problemele lumii. Nu. Ne nastem, crestem si ne zbatem pentru un singur scop: sa ne implinim rolul de mijlocitori a ceva. Mai mare decat noi si aproape imposibil de aflat, tinta noastra ramane mereu acolo, precum steaua polara.

Ma gandesc uneori ca, daca as putea vedea cu adevarat legaturile prezente si viitoare dintre noi, probabil ca as asista la un spectacol ireal. Sageti de lumina ar brazda lumea in cautarea oamenilor care-si intersecteaza destinul. E genul de imagine care te obliga sa ramai optimist tot restul vietii tale. Pentru ca ai inteles ca ea, lumea, nu e doar locul unde un sofer agresiv te-a injurat de mama, nu e doar locul unde vecina te barfeste pe la colturi, nu e doar visul urat dintr-o dimineata in metroul bucurestean. Nu. Lumea e mult mai mult. Si seara, cand ajungi acasa, sa te gandesti ca astazi ai facut multe lucruri banale, dar si ca ai prins lumina a doua lucruri bune.

Poate ca rolul meu e tocmai sa-ti spun povestea asta acum, intr-o zi de sarbatoare. Sa te imping sa te gandesti cum ar fi daca. Sa te provoc chiar si atunci cand ai ajuns sa privesti lumea de sus si sa te gandesti ca sunt doar un amarat mincinos si idealist.

ALIN POPESCU